Infinit

Când se lasă asfinţitul peste neamul pământesc,

Peste arbori şi ţărâna ce în ape se-oglindesc,

Vezi uimit cum se aşterne din apus la răsărit,

Bolta cea nemărginită, un crâmpei de infinit.

Stelele, noian de vise, strângătoare de dorinţi,

Călăuza celor singuri, adăpost pentru iubiţi.

Mândra lună ce-ncunună corolar de feerii,

Amintind că după noapte, negreşit va fi o zi.

Tot privind celestul negru, sclipitor întunecat,

Tainic gând mă înfioară, nesfârşitu-nfricoşat.

Cum să cred că cele spuse şi-nainte s-au mai spus?

Cum să ştiu c-a mea mâhnire şi pe alţii i-a răpus?

Cum s-aud ce-mi strig’ străbunii, când eu însumi un străbun

Voi ajunge peste-o vreme. Ce să simt, să cred, să spun?

Când obrajii rumeni piară preschimbaţi în cenuşii,

Cerul ce sub noi începe niciodat’ nu s-ar sfârşi.

Strâng buchet din amintirea clipelor ce le-am cules,

Prin parfum de-nţelepciune să-nţeleg ce-i ne-nţeles.

Imortele de speranţe ancorate nicăieri,

Miresmate cu plăcere, întărite cu dureri.

Fiecare e o floare colorată în oftat,

Promiţând zilei de mâine timpur’le de altădat’,

Când aceea care totul a răbdat şi-a suferit,

A crezut şi-a tras nădejde, între noi va fi sosit.

O, miracol al tăcerii, strigătul de negrăit,

Când te-ai transformat în ceaţă, cum de eşti de negăsit?

Mai apari din vreme-n vreme doar în chip de surogat

Sau cu falnică splendoare... doar în visul ce-am visat.

Nestemată-ntre popoare, încercând să-ţi dau contur,

Mă lovesc de piatra rece, izbutesc caricaturi,

Cat în zarea-ndepărtată al dorinţelor gorgan,

Vreau a oaselor odihnă, pentru suflet scump liman.

Să mai stau să număr anii, câţi au fost, câţi vor mai fi,

Câte câmpuri înflori-vor, câte se vor ofili?

Câţi gerari s-or mai aşterne, câte luni de-a lui cuptor?
Până când să-mi ridic fruntea, şi de câte ori să mor?

Sau brăzdat de nepăsare, de grotescul arlechin,

Pe altarul neputinţei un pahar să mai închin?

Vreau eternul enigmatic să-l ating, să-l desluşesc.

Pot trăi cu veşnicia, pot trăi ca să iubesc.

Alexandru Natsis

...

Lasa-mă să mă-inec printre molecule-ngheţate de iarnă... (emma)
În amintiri despletite de vorbe încrustate-n tăceri  (g.uba)
Să piară-ngheţând nebunia ce inimi răstoarnă (gabriel)
Şi-n crivăţ renască-se reveria letargiei plăceri (a.natsis)

Culege-mă apoi din neanturi de alb şi caşmir... (d.nistor)
Păstrându-mi dulceața ochiului curcubeu,din sclipire,(n.chindea)
Şi redă-mi culoare din lumina veşmânt peste fire. (katy)

Fă paşi

Propun o primăvară  pe-ndelete

În zori de iarnă răstignită-n rugă,

Cu urme de băieţi, dar şi de fete

Ce fac din bucurie veşnic  slugă,

Ce cântă-ntruna pân’ la trei şi-un sfert...

Propun o primăvară la desert!

Şi cum ar fi să uiţi că mergi pe jos

Cu împliniri neîmplinite încă

Şi cum ar fi să crezi că-i cu folos

Să rătăceşti în tine lângă Stâncă

Şi să te-ascunzi în fum în plină zi?

Chiar cum ar fi?

Învaţă, nu e greu să mergi cu ochii

Pe drumul încălţat cu flori de gânduri...

Din amintiri şi vise să faci rochii

Şi să îmbraci cu rod boabe de struguri...

Şi să te-ajute bunul Dumnezeu,

Că nu e greu!

Când faci un pas de-aici până la noi

Să pleci s-aduni ceresc roua de viaţă

Îi însoreşti pe mulţi cu rost şi ploi

Din felul cum te speli cu cer pe faţă,

Şi dacă ţi-ai propus să nu te laşi

Şi L-ai ales pe El, atunci ...fă paşi!

30 -10 – 2010

George Uba

Haos prin molecule

 Spre seara sfârşitului
Marea  cuvântului doarme-n asfode-nvelită
Îşi mâzgăleşte chipul
Cu ape murdare din ploaie-nvechită.

Spre început de noapte
Copacii de nisip nasc frunze-n zbor pierdut
-frunze vii şi frunze moarte
trezite-n repaos, pe-al vremii aşternut…-
 

În acest timp haotic
Nisipuri nasc oceane, faptele mântuirea…
Noi ne-amăgim frenetic …
Zâmbind prin oglinzi hâde, cunoaştem rătăcirea…
 

Şi prin secunde fără chip
Veghem spre noi  cu trilul somnului de ape;
Cu unghii roase de nisip
Ne zgâriem credinţa ca să mai nască  fapte…

-Emanuela Lazăr-

Ne-timp

Mi-a spus odată Tata că există ne-timp,

deaceea, înainte să mor... vreau să trăiesc... şi nu,

nu cât vor alţii, ci cât vreau eu. 

Anul meu are 15 luni şi 5 anotimpuri. Al cincilea e anotimpul nopţii. 

După decembrie urmează jasmin, caşmir şi flutur. 

Luna lui iasmin apare imediat după apusul soarelui şi închiderea cuvintelor mele în suflet.

Se-aşterne tărâmul gândurilor: zbuciumate, vii,  triste, solitare, colorate, tacite,

scurte, alungite, pedepsite, mângâietoare sau albite. 

Încerc să le-aşez de fiecare dată-n ordine, pentruca mai apoi 

să mă bucur de mirosul lor puternic-dezordonat. 

O altă viaţă, alături de ele... alte trăiri incomparabile cu realitatea, mi se arată.

Mă las alintată în luna lui caşmir, intrând adânc pe tărâmul neţărmuit al imaginaţiei. 

Îmi scriu scrisori, scenarii... de drag şi dragoste.
Nimic din toate acestea însă nu mai există, după apariţia lunii lui flutur. 

Această lună e prietenă cu timpul, soarele şi realitatea.
După clipe netrăite, doar imaginate, apare.

Precum un miracol, precum cel mai frumos lucru existent... 

precum ceva, mai frumos ca... iubirea.
Luna lui flutur... aici se-ncheie totul... 

când după frumuseţe apare îngheţatul  

IANUARIE.

Iubesc ne-timpul şi ne-iubesc timpul. Tu? 

- Daniela Nistor - 

Vis de aur

La asfinţit de soare, la margini de pământuri,

Cu capul prins în palmele de umbletu-mi tocite,

M-aşez pe-ntinsul galben brăzdat ades de vânturi

Pe-o piatră între pietrele din prafuri aurite.

În urma-mi las pământul, las grija de-odinioară,

Las gândul din strânsoare spre orizont să zboare,

Spre stelele din bolta ce-apare-mi tot mai clară

Şi împreun-cu ele să se-oglidească-n mare.

Stau mut pe piatra mută şi-ascult cu dor tăcerea

Din clipocitul apei ce-n ţărm se prăvăleşte

Şi-n câtec se transformă, sfinţind împreunarea

Talazului cu-eternul ce-ntruna-l stăvileşte.

Dar soarele se-ascunde, rămân doar cer şi mare,

Iar marea doar vorbeşte din tainicul genezic,

Grăind gânduri grămadă, un leac pentru uitare,

Prezentul dând culoare trecutului amnezic.

Vorbeşte-n chip nostalgic, unduitor, misterul,

Împrăştiindu-l grabnic de-a lungul nefiinţei.

Iar eu culeg speranţe din veşnic efemerul

Feeric ştreang al vieţii, hotar al neputinţei.

Alexandru Natsis

Sonetul revederii (Floare de toamnă)

E iar apusul vremii, când păsări migratoare

Pornesc în cale lungă, cătând o nouă ţară,

Lăsând în loc tăcere, natură solitară,

Frunziş inert şi veşted şi moarte în culoare.

Dar cum privesc pământul, o floare se arată,

O urmă de speranţă, un dătător de viaţă,

Topită în căldură, simţind a toamnei ceaţă,

Ţâşnind din reverie, renaşte încă-odată.

 

Sub mângâierea fadă a soarelui tomnatic

Plăpânda floare creşte, acum... ca odinioară,

Sub cerul tot mai aprig, în vântul cel năpraznic.

Cu vise înnoite, cu sunet de vioară,

Înveselind tristeţea şi sufletul apatic.

Iubiţi această floare. Nu o lăsaţi să piară.

Alexandru Natsis