E iar apusul vremii, când păsări migratoare
Pornesc în cale lungă, cătând o nouă ţară,
Lăsând în loc tăcere, natură solitară,
Frunziş inert şi veşted şi moarte în culoare.
Dar cum privesc pământul, o floare se arată,
O urmă de speranţă, un dătător de viaţă,
Topită în căldură, simţind a toamnei ceaţă,
Ţâşnind din reverie, renaşte încă-odată.
Sub mângâierea fadă a soarelui tomnatic
Plăpânda floare creşte, acum... ca odinioară,
Sub cerul tot mai aprig, în vântul cel năpraznic.
Cu vise înnoite, cu sunet de vioară,
Înveselind tristeţea şi sufletul apatic.
Iubiţi această floare. Nu o lăsaţi să piară.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu