La asfinţit de soare, la margini de pământuri,
Cu capul prins în palmele de umbletu-mi tocite,
M-aşez pe-ntinsul galben brăzdat ades de vânturi
Pe-o piatră între pietrele din prafuri aurite.
În urma-mi las pământul, las grija de-odinioară,
Las gândul din strânsoare spre orizont să zboare,
Spre stelele din bolta ce-apare-mi tot mai clară
Şi împreun-cu ele să se-oglidească-n mare.
Stau mut pe piatra mută şi-ascult cu dor tăcerea
Din clipocitul apei ce-n ţărm se prăvăleşte
Şi-n câtec se transformă, sfinţind împreunarea
Talazului cu-eternul ce-ntruna-l stăvileşte.
Dar soarele se-ascunde, rămân doar cer şi mare,
Iar marea doar vorbeşte din tainicul genezic,
Grăind gânduri grămadă, un leac pentru uitare,
Prezentul dând culoare trecutului amnezic.
Vorbeşte-n chip nostalgic, unduitor, misterul,
Împrăştiindu-l grabnic de-a lungul nefiinţei.
Iar eu culeg speranţe din veşnic efemerul
Feeric ştreang al vieţii, hotar al neputinţei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu